Sebastian Burduja, Deputat, președinte PNL București, ministru al Energiei între iunie 2023 și iunie 2025
”Ce trebuie dus acum la Bruxelles e o regulă, nu o derogare: nicio capacitate nu se închide înainte ca înlocuitorul ei să producă efectiv. Nu proiectat, nu contractat, nu inaugurat. Să producă. Scrisă în angajamentul cu Comisia, ca să nu mai depindă de cine e ministru”, spune Sebastian Burduja, deputat, președinte PNL București, ministru al Energiei între iunie 2023 și iunie 2025, în cadrul unui interviu exclusiv pentru Energynomics. Argumentul? Criza energetică. „Pe 28 iulie s-a oprit Unitatea 1 de la Cernavodă. Pe 13 august, la 10:53, și Unitatea 2. Nu se stricase nimic. Dunărea scăzuse atât de mult încât nu mai era apă cu ce să le răcească. A doua zi seara, la nouă și două minute, țara producea 4.883 de megawați la un consum de peste 6.700. Restul l-a cumpărat de la bulgari și de la sârbi. Din cărbunele pe care România s-a angajat prin PNRR să-l închidă: 783 de megawați”, adaugă el.
Ce trebuie să facă România pentru a-și asigura securitatea energetică, mai ales în contextul actualei crize? Care ar fi principalele puncte de discuție și lobby pe care România trebuie să le ducă la Bruxelles?
Întâi să fi e limpede de unde vorbesc, ca să nu pară că împart sarcini. Am plecat de la Ministerul Energiei pe 22 iunie 2025. Nu mai semnez nimic, nu negociez nimic, nu mai merg la niciun Consiliu al miniștrilor. Sunt deputat. Mi-a rămas o singură pârghie, una legislativă, și ajung la ea la întrebarea DVS. despre Hidroelectrica. De ce la Bruxelles? Pentru că termenul de închidere a grupurilor pe cărbune nu se poate “răzgândi” doar la București. Prin PNRR, țara s-a angajat să dezafecteze 4.920 de megawați pe cărbune până în 2032, iar în spatele acelui angajament stau bani europeni deja încasați. Cine vrea să schimbe calendarul se duce la Comisie cu documente sau nu-l schimbă deloc. Cât am fost ministru am mers de mai multe ori la Consiliul de Energie. Acolo nu se negociază cu argumente morale. Am văzut delegații care au venit cu povestea și au plecat cu nimic. România a semnat calendarul acela fără să pună pe masă calculul care arată ce rămâne după.
Ce trebuie dus acum la Bruxelles e o regulă, nu o derogare. Nicio capacitate nu se închide înainte ca înlocuitorul ei să producă efectiv. Nu proiectat, nu contractat, nu inaugurat. Să producă. Scrisă în angajamentul cu Comisia, ca să nu mai depindă de cine e ministru.
Mai trebuie dus un studiu care ține. ACER, reglementatorul european al pieței de energie, a validat studiul de adecvanță al României, din ceea ce cunosc.
Mai trebuie dus și calendarul. Polonia și-a negociat mineritul până în 2049, legat de pornirea primului ei reactor nuclear, în 2033. Germania are 2038, cu clauze de revizuire. Bulgaria are 2038. Susțin public 2049 pentru capacitățile noastre pe cărbune și aș vrea să-mi explice cineva cum s-a ajuns la diferența asta.
Care este, în viziunea dumneavoastră, mixul energetic cel mai potrivit României pentru următoarea perioadă și cum ni l-am putea asigura?
Baza rămâne nuclearul. Cei 1.413 de megawați de la Cernavodă erau singura bandă a țării independentă de vreme, iar luna asta ne-a arătat că depind totuși de debitul Dunării. Unitățile 3 și 4 există merg înainte, contract EPCM semnat pe mandatul meu, după decenii de băltire, iar fiecare an de întârziere se plătește la import.
Hidro e a doua discuție și e mai complicată decât pare. Sunt 6.688 de megawați instalați și vreo 5.000, mai exact 5.061, pe care sistemul se poate baza. Diferența s-a pierdut prin uzură și se recuperează prin retehnologizare.
Cu gazul stăm cel mai prost. Licitația pentru centrala de 850 de megawați de la Ișalnița, cea care trebuia să înlocuiască grupuri pe cărbune chiar în anul acesta, s-a anulat de două ori. A doua oară nu s-a prezentat nimeni, la un contract urcat de la 492 la 739 de milioane de euro, cu termenul mutat din 2026 în 2029. Când la o licitație de 739 de milioane nu se prezintă nimeni, primim un verdict despre felul în care estimăm noi investițiile, dar și că se impune o asanare a legislației birocratice pe achiziții publice.
De stocare depind toate celelalte. Transelectrica cere între 2.000 și 4.000 de megawați. Hidroelectrica a aprobat în iulie un plan de până la 1.500. E singurul capitol la care ne mișcăm repede și tot suntem la jumătate.
Care ar fi principalele puncte de negociere pentru ETS, SAF și CBAM?
Ca să ridici o turbină eoliană în România, aduci oțel din Turcia sau din China. Un parc de 100 de megawați înseamnă între zece și douăsprezece mii de tone. De la 1 ianuarie 2026, oțelul acela plătește taxă de carbon la intrarea în Uniune. Practic, plătim carbon ca să instalăm capacitate fără carbon. De aici prima cerere: un mecanism de tranziție pentru echipamentele destinate regenerabilelor. La schema de carbon extinsă pe încălzire și carburanți, ETS2, s-a obținut un an, pornirea s-a mutat din 2027 în 2028. România a semnat pe 14 iulie, împreună cu alte nouă state, cererea de reanalizare. Ce mai are de obținut e ca plafonul de preț să funcționeze permanent, nu doar în primii doi ani. La combustibilul sustenabil pentru aviație obligația e de 2% din 2025 și urcă la 6% în 2030. Comisia a refuzat în aprilie orice relaxare. România nu produce astăzi nici un litru, iar prima instalație, la Petrobrazi, pornește la mijlocul lui 2028. Trei ani plătim ca să importăm ceva ce se putea face aici, dacă cineva se uita la calendar acum cinci ani.
Cum ne putem asigura prețuri cât mai corecte ale energiei și gazelor pentru consumatori și pentru industrie? Ce trebuie să facem pentru a sprijini industria?
Pe 8 august, la prânz, energia în România a costat zero lei. La un moment dat a intrat pe minus, adică producătorii plăteau ca să scape de ea, fi indcă era prea mult soare și prea puțină stocare. În aceeași zi, la nouă seara, 1.032 de lei megawatt-ora. N-a intrat și n-a ieșit nimeni din piață între timp. A apus soarele.
Deci prima măsură pe preț e o măsură de construcție. Statul trebuie să garanteze un venit predictibil celor care investesc în bandă și în stocare, prin contracte pentru diferență. Francezii de la EDF au spus limpede că merg mai departe cu Tarnița numai dacă există o astfel de schemă. Fără ea nu se construiește bandă, iar prețul de seară îl vor stabili tot bulgarii și sârbii.
Grupurile care rămân în sistem pentru siguranță trebuie plătite pentru asta, după reguli scrise dinainte. În mandatul meu le-am ținut deschise prin negocieri punctuale la Bruxelles.
Pentru industrie sunt două lucruri de făcut.
Fabricile mari de aluminiu, oțel și îngrășăminte plătesc în preț și costul indirect al certificatelor de carbon. Nemții și francezii îl compensează de ani buni, chiar din banii încasați din vânzarea certificatelor. La noi schema e limitată. Iar Alro sau Azomureș ar trebui să poată semna cu Hidroelectrica un contract pe zece ani, la preț previzibil. Juridic se poate. Nu s-a vrut.
Pentru omul care plătește factura acasă răspunsul e mai puțin plăcut: nu există plafonare care să țină loc de megawați. Poți muta costul de pe factură pe buget, adică tot pe el, sau poți construi.
De ce întârzie atât de mult proiecte importante energetice precum ale Hidroelectrica și CE Oltenia și ce se poate face, în opinia DVS?
Aici ajung la pârghia de care vorbeam, singurul loc unde pot face eu ceva.
Lucrările la Răstolița au început în februarie 1989. Barajul e gata în proporție de aproape 100%. Antreprenorul e în insolvență, proiectantul e în faliment, iar în mai o instanță a decis definitiv că nu se pot tăia treizeci din cele 37,5 de hectare de pădure necesare ca să se termine.
Surduc-Siriu a fost aprobată prin decret în 1981 și e la 85%. Livezeni-Bumbești, 87%. Pașcani, 80%. Șapte amenajări, patru dintre ele peste 80%. Niciuna nu livrează încă nimic.
Ca să construiești o hidrocentrală în România îți trebuie peste două sute de avize și autorizații. Le-am numărat la Minister și le-am dus la CSAT pe 30 aprilie 2025, cu situația celor zece șantiere care așteaptă de treizeci și cinci de ani.
Doi ani am încercat pe cale administrativă, cu ședințe și cu presiune corectă pe instituții. Am repornit Tarnița, care stătea din 2013, și n-am închis niciun grup de producție. Niciuna dintre cele șapte hidrocentrale nu e terminată nici azi. Un aviz de mediu se obține în ani de zile, din păcate. De asta, încă de când eram în Guvern, am scris o lege. Legea declară aceste hidrocentrale proiecte de securitate națională, temeiul prin care poți cere derogări de la regimul ariilor protejate. Am depus-o inițial ca proiect de lege în calitate de ministru al Energiei, apoi în Parlament ca deputat în decembrie 2025. A trecut de Camera Deputaților pe 11 mai și de trei luni stă la Senat, în procedură de urgență. Atât pot face ca deputat: să o scriu, să o depun și să cer public să fi e votată, alături de peste 75.000 de oameni, care au semnat petiția de pe site-ul burduja.ro. La Complexul Energetic Oltenia, certifi catul de carbon costa în jur de cinci euro pe tonă în 2017. Pe 6 august costa 85. La prețul ăsta complexul nu are cum să iasă pe plus, indiferent cine îl conduce. Anul trecut a pierdut 1,112 miliarde de lei, aproape numai din provizioane. Singura soluție e ajustarea certifi catelor de CO2 la nivelul UE. Ele umfl ă artifi cial tariful la energie electrică și termică până la 100%, uneori chiar și mai mult. Și mai e ceva la Oltenia. Cele patru parcuri fotovoltaice construite cu OMV Petrom, la Rovinari, Tismana și Ișalnița, trebuiau să producă din 2024. În 2025 au avut venituri zero și 27 de milioane de lei pierdere, pentru că nu erau gata. Termenul s-a mutat la nalul acestui an. Iar grupurile pe cărbune de lângă ele, cele pe care ne-am angajat să le închidem, au dat 783 de megawați în seara în care Cernavodă era oprită.
Cum vedeți privatizarea prin metoda de vânzare accelerată (accelerated book building -ABB) a unor pachete importante din companiile de stat?
În aprilie, Guvernul a pus pe hârtie ideea de a vinde rapid la bursă, prin plasament accelerat, între cinci și zece procente din Hidroelectrica și încă vreo cinci până la șapte din Romgaz.
Metoda se folosește peste tot. Întrebarea e ce faci cu banii. Zece la sută din Hidroelectrica înseamnă zece la sută din dividendul ei, an de an, pe termen nelimitat. Îl schimbi pe o singură încasare. Dacă încasarea aceea se duce în cheltuiala curentă din decembrie, ai vândut o bucată dintr-o companie ca să plătești o factură.
Banii din orice vânzare de acțiuni la companii energetice trebuie să intre într-un fond din care se construiesc capacități de producție.
Cum vedeți rezolvată problema termiei Bucureștiului?
Într-un apartament din Berceni, cineva deschide robinetul de apă caldă. Căldura aceea a plecat dintr-o centrală a ELCEN și a călătorit prin conducte îngropate acum patruzeci de ani. Din tot ce a plecat, 37,73% nu a ajuns niciodată la robinet. S-a dus în pământ. Aproximativ 400 de milioane de lei pe an. În 2024, rețeaua a avut 5.626 de avarii, adică e în avarie permanentă.
La producție se lucrează efectiv. ELCEN construiește centrale noi cu aproximativ 656 de milioane de euro din Fondul pentru Modernizare, fonduri obținute cu greu de echipa mea, contracte semnate, licitații în derulare, în stadiu avansat.
Rețeaua e altă poveste și e cea urâtă. Capitala are 3.917 kilometri de conducte, dintre care s-au modernizat 250. Marele proiect european, de 1,76 miliarde de lei, atinge 106 kilometri și la controlul din iunie avea 56 gata. La ritmul de acum, copilul care se naște azi în Berceni va face duș pe conducta bunicului lui.
Cer același lucru ca la hidrocentrale, din același motiv: fără un statut legal special, nimic nu se mișcă prin avize. Lege pentru termoficarea Capitalei, program pe zece ani cu finanțare garantată și termene care leagă și instituțiile care dau avizele, nu doar Termoenergetica.
Care sunt principalele probleme din agenda publică pe care trebuie să le avem în vedere?
Republica Moldova își acoperă peste 60% din consum din import, cea mai mare parte de la noi, iar în Apa nu depinde de noi. Cărbunele îl închidem noi, contractele cu vecinii le negociem noi. Pe acestea două le pierdem dacă nu ne vom schimba optica de a face politică pentru România și pentru români, nu pentru altcineva.
prima jumătate a acestui an exportul spre Chișinău a crescut cu 118%. Dacă nu alimentăm noi malul drept al Prutului, o face altcineva, și știm cu toții cine, și știm ce cere la schimb. Spre vest și spre sud logica e comercială. Prin Reșița-Pancevo se pot schimba cu Serbia până la 1.000 de megawați, iar piața pe care nu o luăm noi nu rămâne liberă. Mai e un cuvânt moștenit din anii nouăzeci: insularizarea. Pe vremuri însemna să te rupi de vecini și să te descurci singur. Acum înseamnă că, dacă pică rețeaua europeană, sistemul românesc se fragmentează controlat în insule care rămân în funcțiune și țin sub tensiune ce nu se poate opri, spitalele în primul rând. Iar dacă totuși cade tot, ai nevoie de black start, capacitatea de a reporni din rețea moartă. Ori ai testat-o, ori afl i în noaptea în care ai nevoie de ea. Mai e ceva ce nu intră în discuția publică. Un blackout poate veni și de la un om cu un laptop, de la două mii de kilometri. Dispecerizarea, protecțiile, telecomanda, toate sunt software. Am lăsat în dezbatere publică, la plecarea din mandat, dosarul unui centru de răspuns la incidente cibernetice dedicat energiei. Aș vrea să afl u de la cei de acum unde a ajuns. Am avut grijă să-l reinițiez și ca deputat, să fi sigur că va fi adoptat cândva. Sau măcar că încercăm. Am trecut peste august cu cărbune, cu ce mai era în lacuri și cu import. Apa nu depinde de noi. Cărbunele îl închidem noi, contractele cu vecinii le negociem noi. Pe acestea două le pierdem dacă nu ne vom schimba optica de a face politică pentru România și pentru români, nu pentru altcineva.
_____________________________________________
Interviul a apărut și în varianta tipărită a Energynomics Magazine, ediția Q3 2026.
Dacă vrei să primești prin curier revista Energynomics, în format tipărit sau electronic, scrie-ne la adresa office [at] energynomics.ro, pentru a te include în lista de distribuție. Toate numerele anterioare sunt accesibile AICI, în format electronic.
