Hidrogenul verde este considerat în general o soluție pentru decarbonizare, mai ales în sectoarele unde acest proces este dificil. Totuși, producția de hidrogen verde este cu mult în urma ambițiilor politice, ceea ce face ca dezvoltatorii, furnizorii de echipamente și potențialii cumpărători să adopte o atitudine de „așteptare vigilentă”. Societies abia ce a publicat un studiu în care 236 de persoane implicate în lanțul valoric european al hidrogenului au fost chestionate pentru a surprinde modul în care companiile și experții clasifică barierele și selectează stimulentele preferate, precum și modul în care percepțiile diferă în funcție de tipul de organizație, rolul și implicarea lor în România.

Ce spune piață: costurile mai întâi, apoi reglementarea și apoi rețelele

În rândul celor chestionați, sunt trei principale bariere care afectează procesul decizional. Cea mai importantă constrângere este prețul proiectelor: costurile ridicate de capital (CAPEX – investiția inițială pentru construirea proiectelor) au fost plasate între primele trei obstacole de 70,3% dintre respondenți și au fost clasate pe prima poziție de 41,9%, un indiciu puternic că viabilitatea financiară rămâne principalul element care limitează investițiile în hidrogenul verde. Urmează incertitudinea legislativă, menționată de 46,6% dintre respondenți – un semn al neclarităților persistente în ceea ce privește cerințele de clasificare, certificare și conformitate. Este genul de incertitudine care întârzie deciziile finale de investiții și descurajează angajamentele pe termen lung. La mică distanță, 40,7% dintre respondenți menționează lipsa infrastructurii de stocare și transport și adaugă: chiar și în cazul în care producția ar fi fezabilă din punct de vedere tehnic, încă lipsește infrastructura fizică necesară pentru a transporta moleculele în mod fiabil de la producători la cumpărători.

Alte două cerințe dinspre realitatea comercială apar la scurtă distanță și completează contextul în care proiectele se luptă să avanseze de la proiect la execuție. Cererea limitată din piață, menționată de 39,8% dintre respondenți, este un indicator al lipsei de încredere în calitatea cererii și al fragilității acesteia la clientul final având în vedere prețurile. Costurile operaționale ridicate (OPEX), menționate de 36,0% dintre respondenți reflectă decalajul economic din prezent dintre hidrogenul verde și alternativele cu care este în concurență indiferent de utilizare.

În schimb, mai multe probleme care domină adesea dezbaterea publică par secundare în aceste răspunsuri, colectate în 2025. Respondenții au acordat o importanță mult mai mică autorizațiilor (5,1%), acceptării publice (5,5%), forței de muncă calificate (5,5%), limitărilor din lanțul de aprovizionare (7,2%) și conectării la rețea (8,1%), ceea ce sugerează că limitările din prezent țin mai puțin de planurile social sau administrativ. Acest lucru nu înseamnă că asemenea elemente sunt irelevante, ci doar că, deocamdată, părțile interesate tratează economicitatea și calitatea investiției drept principalele constrângeri.

Ce ar debloca investițiile

Întrebați care sunt stimulentele care influențează cel mai mult decizia unei companii de a investi sau de a face afaceri cu hidrogen verde, respondenții s-au grupat în jurul a trei instrumente:

• Subvenții sau granturi: 27,1% (principalul factor favorizant)
• Ținte obligatorii sau standarde de reglementare: 21,8%
• Politici publice / strategii la nivel înalt: 20,2%

Urmează stimulentele fiscale (17,0%) și parteneriatele public-privat (10,7%).

Este important de menționat că răspunsurile deschise care apar la rubrica „Altele” sunt un fel de listă de pre-condiții pentru crearea de piață: stabilitate în materie de reglementare, recunoașterea transfrontalieră a garanțiilor de origine, contracte pe termen lung, cumpărători prestabiliți, disponibilitatea de a plăti, „clienți”, plus unele mențiuni cu privire la stabilirea eficientă a prețului la carbon și reducerea subvențiilor pentru combustibilii fosili.

Păreri diferite

Valoarea practică a studiului nu constă doar în „topuri de teme”, ci și în cine subliniază ce. Apar diferențe semnificative din punct de vedere statistic între organizații diferite, cu roluri diferite, în ceea ce privește „acceptarea publică” și „cererea limitată din piață”, precum și în ceea ce privește „parteneriatele public-privat”.

Cererea reprezintă o problemă mai mare pentru IMM-uri și ONG-uri decât pentru marile corporații sau organisme publice. O explicație simplă este că entitățile mai mici se confruntă cu o dificultate dublă: sunt cele mai expuse la incertitudinile cu privire la cerere și, în același timp, sunt cele mai puțin pregătite să suporte riscul investițiilor inițiale.

Pe de altă parte, importanța acordată acceptanței publice variază în funcție de rolul organizației (chiar dacă, în general, rămâne scăzută). Actorii mai apropiați de interfața socială (autorități publice, firme de consultanță etc.) tind să acorde o importanță mai mare legitimității și acceptării decât furnizorii de tehnologie, ceea ce poate fi un avertisment util pentru etapele ulterioare de implementare și comunicarea acestora.

De asemenea, este foarte relevant faptul că părțile interesate tind să acorde prioritate câte unui grup de factori în detrimentul altuia. Corelația evidențiată în studiu sugerează că respondenții pun adesea accentul pe anumite obstacole în detrimentul altora. De exemplu, accentul mai mare pus pe CAPEX este asociat în mod negativ cu accentul pus pe incertitudinea legislativă, cererea limitată piață, disponibilitatea energiei electrice din surse regenerabile și conectarea la rețea. O a doua concluzie este că respondenții care acordă un grad mai mare de importanță incertitudinii legislative sunt mai predispuși să favorizeze parteneriatele public-privat.

Acest lucru indică „modele mentale” diferite, în funcție de locul pe care îl ocupă părțile interesate în lanțul valoric și factorii care blochează proiectele, potrivit acestora.

Contribuția acestui studiu: politicile trebuie să țină cont de actorii implicați

Rezultatul principal nu este surprinzător: în această etapă incipientă, reducerea riscurilor legate de cheltuielile de capital este necesară, dar studiul transmite și un avertisment clar: finanțarea nu va fi suficientă fără certitudine în materie de reglementare și planificare a infrastructurii. În practică, ar trebui puse în aplicare stimulente diverse: sprijin financiar împreună cu standarde credibile și aplicabile și instrumente legate de cerere (cum ar fi contractele pentru diferență, garanțiile de preluare, cote/ținte, după caz).

Cifrele principale sunt clare, dar lecția strategică este încă și mai clară: politicile privind hidrogenul verde au succes atunci când țin cont de actorii implicați, se adaptează la modul în care diferite organizații și grupuri sociale percep riscurile în viața reală, și nu la modul în care piața este descrisă în strategiile naționale. Arătând că barierele și stimulentele nu sunt doar structurale, ci sunt modelate și de caracteristicile individuale și organizaționale, studiul subliniază în mod științific că pentru a avea succes politicile privind hidrogenul verde trebuie să ia în considerare diverse perspective de afaceri.

Studiul a fost realizat de Elena Ocenic (autor corespondent) și Mihai Sandu, din cadrul Facultății de Administrare a Afacerilor în Limbi Străine / Școala Doctorală de Administrare a Afacerilor II din cadrul Academiei de Studii Economice din București (ASE), România. Studiul a fost publicat pe 21 februarie, în Societies (2026, volumul 16, articolul 73), editat de Chun Kai Leung.