Timp de decenii, Europa a avut o expunere structurală de care nu s-a ocupat aproape deloc. Înainte de criza din 2021, gazul rusesc acoperea aproximativ 45-50% din importurile de gaz ale UE. Până în octombrie 2025, această pondere a scăzut la aproximativ 11%, ca urmare a unei diversificări accelerate provocate de utilizarea energiei ca armă de către Rusia în contextul invadarea Ucrainei. Această transformare a trecut dincolo de gaz, remodelând structura importurilor de energie ale Europei pentru toate tipurile de combustibili. Importurile de cărbune din Rusia au fost eliminate complet, comparativ cu o pondere de 52% din importurile de cărbune ale UE în 2021, potrivit unor surse de la Bruxelles. Importurile de produse petroliere rafinate din Rusia au fost, de asemenea, înlocuite aproape în totalitate – în principal cu produse din Orientul Mijlociu – reducând la sub 1% din totalul importurilor UE din Rusia, de la peste 42% în 2021, indică aceleași surse.
Cum GNL-ul schimbă ecuația riscului
Schimbarea a fost sistemică, nu incrementală. Volumele de gaze rusești au fost înlocuite în principal cu GNL, reprezentând aproximativ 70-80% din substituție, completate cu aprovizionări suplimentare prin conducte din alte surse. În același timp, cererea de gaze a UE a scăzut structural, de la aproximativ 408 miliarde de metri cubi în 2021 la aproximativ 330-335 miliarde de metri cubi în ultimii ani, consolidând impactul diversificării prin reducerea expunerii globale.
Mulți s-au grăbit să susțină că Europa riscă să intre într-o nouă relație de dependență. Cu toate acestea, gazul transportat prin conductele rusești s-a dovedit a fi extrem de periculos, deoarece combina rigiditatea fizică cu influența politică: odată întreruptă alimentarea, nu existau rute alternative pentru aceleași molecule. Dependența de GNL funcționează diferit. Fiind o piață globală și lichidă, GNL-ul permite redirecționarea, revânzarea sau schimbul de volume, la fel cum se întâmplă cu petrolul. Acest lucru nu elimină concurența sau volatilitatea prețurilor, dar face mult mai dificilă șantajul deliberat prin afectarea aprovizionării. Volumele sunt redistribuite pe piețe, în loc să fie eliminate complet din sistem, reducând astfel în mod fundamental riscul geopolitic.
Povara macroeconomică a importurilor de combustibili fosili
Dincolo de securitatea în aprovizionarea, rațiunile economice sunt foarte clare. Importurile de combustibili fosili impun un cost macroeconomic ridicat și recurent. În ultimii ani, factura UE pentru importurile de energie a variat între aproximativ 200 și 600 de miliarde de euro pe an, echivalentul a aproximativ 2-4% din PIB-ul UE. Aceste resurse sunt transferate permanent în străinătate – uneori pentru a plăti agresiunile directe ale țărilor care exportă –, sunt expuse volatilității prețurilor la nivel mondial și șocurilor geopolitice și alimentează direct inflația. În 2022, energia a contribuit cu până la patru puncte procentuale la inflația din zona euro, impunând o politică monetară mai restrictivă și limitând indirect creșterea economică și investițiile.
Cea mai dureroasă fază a tranziției a trecut deja. Înlocuirea gazului rusesc chiar în timpul crizei a fost costisitoare, deoarece a fost reactivă, grăbită și executată pe piețe dominate de teamă. Privind în perspectivă, fundamentele sunt acum mai încurajatoare. Oferta globală de GNL urmează să crească semnificativ, cu o capacitate suplimentară de lichefiere de 200-250 miliarde de metri cubi până în 2030. UE dispune deja de o capacitate substanțială de regazificare, estimată la 130-150 miliarde de metri cubi pe an. În același timp, se preconizează că cererea de gaze naturale a UE va scădea cu încă 40-50 miliarde de metri cubi până în 2027, pe măsură ce energiile regenerabile, eficiența energetică și electrificarea vor avansa. Împreună, aceste tendințe indică spre un plus de flexibilitate în piață și o presiune pentru reducerea prețurilor, chiar dacă GNL vine cu un preț minim mai ridicat decât cel transportat prin conducte înainte de criză.
Până în 2040, se preconizează că importurile nete de energie ale UE vor scădea cu mai mult de jumătate față de nivelul actual, dependența de importuri reducându-se de la aproximativ 50% la aproximativ 26% și, ulterior, la aproximativ 15% până în 2050. Se preconizează că energiile regenerabile vor furniza aproximativ 75% din consumul final de energie până în 2040, în timp ce combustibilii fosili vor fi utilizați în principal pentru alte scopuri decât cele energetice și pentru a satisface cererea reziduală. Această traiectorie reduce nu numai expunerea față de furnizorii externi, ci și obstacolul structural în calea competitivității UE indus de importurile volatile de combustibili fosili.
De la costul tranziției la costul non-tranziției
Adevărata problemă nu este doar costul decarbonizării, ci și costul de oportunitate al menținerii status quo-ului. Factura UE pentru importul de combustibili fosili – 2-4 % din PIB an de an – reprezintă o pierdere persistentă de valoare economică. Scenariul contrafactual este dur, cu bună intenție: cum ar arăta creșterea economică a Europei dacă măcar o parte din aceste resurse ar fi păstrate și investite pe plan intern, în infrastructură, energie curată, industrie, inovare sau competențe? Într-o economie a cărei creștere potențială se situează în jur de 1-2%, această pierdere este decisivă.
Dependența continuă de importurile de combustibili fosili limitează creșterea economică, amplifică șocurile inflaționiste și impune măsuri monetare restrictive, cu efect apoi asupra investițiilor și competitivității. Criza din 2022 a expus, într-o formă extremă, o slăbiciune care se acumulase de-a lungul timpului. Chiar și înainte de criză, prețurile la energie electrică și gaze naturale în UE erau mai mari decât cele de care beneficiau principalii concurenți; diferența s-a accentuat brusc după 2022. În prezent, prețurile energiei electrice pentru industrie în UE sunt aproximativ duble față de cele din China și mai mult decât duble față de cele din SUA, în timp ce prețul la gazele naturale pentru industrie rămân de trei până la cinci ori mai mari decât în SUA. Această disparitate afectează în mod direct sectoarele mari consumatoare de energie – oțel, produse chimice, siderurgie, ciment –, care nu numai că sunt expuse concurenței internaționale, dar sunt și factori de producție esențiali pe lanțurile valorice ale tehnologiilor curate.
Electricitatea și energiile regenerabile reprezintă cea mai credibilă cale pentru industria UE către energie sigură și competitivitate pe termen lung a costurilor. Spre deosebire de combustibilii fosili, ale căror prețuri sunt stabilite pe piețele globale și sunt expuse șocurilor geopolitice, energiile regenerabile se bazează pe resurse interne cu costuri marginale aproape zero odată instalate. Pe măsură ce capacitatea de energie regenerabilă se extinde și electrificarea avansează, costul energiei este determinat din ce în ce mai mult de cheltuielile de capital, mai degrabă decât de prețurile volatile ale combustibililor. Aceasta creează condițiile pentru prețuri mai stabile și mai previzibile în timp, cu condiția ca rețelele, stocarea și flexibilitatea să se dezvolte în paralel. Electrificarea bazată pe energii regenerabile permite industriei europene să decupleze competitivitatea de importurile de combustibili fosili, reducând atât vulnerabilitatea strategică, cât și dezavantajele structurale legate de costuri față de concurenții globali.
Din această perspectivă, eliminarea treptată a gazului rusesc nu este doar o decizie excepțională sau geopolitică, ci o accelerare a unei corecții raționale din punct de vedere economic. GNL-ul nu vine fără riscuri, dar este mult mai puțin susceptibil de a fi folosit ca armă, iar o mare parte din costurile financiare ale diversificării au fost deja absorbite. Prin urmare, perspectivele pe termen mediu indică o dependență mai redusă de importuri și fundamente economice mai stabile. Aceeași logică se aplică și energiei electrice din surse regenerabile: impune investiții mari la început, dar este concepută pentru a rămâne în piață, cu prețuri mai mici și mai previzibile în timp.
