Autor: Marius Furcuța
Puțurile petroliere săpate manual în România sunt relicve extrem de interesante ale unei perioade care este acum retrogradată ca subiect trecut și fără mare importanță pentru operațiunile de astăzi, deși atât timp cât va exista industria petrolieră românească, puțurile săpate manual vor fi asociate cu ea. Primele puțuri săpate manual în România s-au realizat la mijlocul secolului al 19-lea în Păcureți, județul Prahova, și exploatarea acestor puțuri de petrol se făcea cu un sistem de scripeți activați de cai.
Aceste puțuri de petrol forate manual au fost numite ”puțuri cu tambre” ca urmare a utilizării lemnului pentru consolidare. Adâncimea acestor puțuri create manual ajungea de obicei până la 150 de metri, cu un diametru de aproximativ 1,5 metri, și în timpul lucrului se trecea alternativ de straturi de lut, lut nisipos, gresii și nisipuri petrolifere. Pentru săparea de puțuri s-a folosit din plin munca manuală. Lucrătorii la puțuri și sonde foloseau instrumente și metode cum ar fi oglinzile pentru iluminarea adâncimilor, precum și unele sisteme de ventilație incipiente.
Muncitorii erau expuși constant pericolului de a-și pierde viața din cauza exploziilor și incendiilor care putea izbucni în timp ce săpau sondele. Condițiile de lucru erau dificile deoarece din pricina săpăturilor la mari adâncimi, fără protecție, muncitorii puteau fi afectati de orbire din cauza emanațiilor de gaz, sau de asfixiere. De obicei se lucra în timpul iernii, când, din cauza temperaturilor mai scăzute, emanațiile de gaze erau mai puțin intense. Munca necesară pentru extracția de petrol era o munca dificilă, făcută cu riscuri mare, și cerea muncitorului mult calm, curaj și o ucenicie lungă.
Iluminatul puțurilor a fost realizat în primă fază printr-un sistem de oglinzi ori prin folosirea lămpilor folosite în activitățile de minerit, mai avansate. În cazul infiltrațiilor de gaze aceste lămpi se opreau din pâlpâit, și astfel au avut avantajul de a preveni exploziile. Pentru ventilarea puțului s-au folosit la început foalele și, mult mai târziu, pompe primitive. Coborârea în puț se realiza cu ajutorul unei găleți, care era folosită și pentru a evacua resturile rezultate din săpături. Această cupă era legată cu o funie trasă cu ajutorul unui scripete sau de către un catâr.
Din cauza căldurii înăbușitoare care creștea odată cu adâncimea, muncitorii coborau în puțuri îmbrăcați sumar, cu un minim de îmbrăcăminte, de obicei saturată cu petrol, și purtau pe cap o caschetă de metal grea și incomodă, o precursoare a căștilor de protecție de astăzi, pentru a proteja capul de căderile de pietre.
Pereții puțurilor săpate erau căptușiți cu argilă impermeabilă și răchită împotriva infiltrării apei. Lemnul a fost folosit ca materie primă în consolidarea puțurilor. Când era atins rezervorul de petrol, începea extracția. În cazul unei eruptii de petrol, un clopot era folosit pentru captarea petrolului. Acesta era apoi canalizat printr-un sistem de jgheaburi de lemn și șanțuri pentru a forma un lac de petrol numit “batal”. Ca urmare a utilizării acestei metode, rezervorul de energie era epuizat.
După oprirea deversării se continua cu extracția țițeiului prin tragerea la suprafață cu ajutorul unor găleți mari. Când o găleată plină cu petrol era scoasă la suprafață, o alta cobora în puț – prin urmare, erau folosite două găleți operate de un scripete activat de un catâr care se mișca într-un cerc în jurul puțului. Cu aceste metode primitive putea fi extrase până la 10 de tone de petrol pe zi. Cele mai adânci puțuri săpate prin astfel de mijloace au fost la Breaza (320m) și la Popești – Urlați.
Marius Furcuța este Inginer Petrolist în cadrul OMV Petrom, și a absolvit în 1998 studiile de licență ale Universității de Petrol și Gaze din Ploiești. Este pasionat de istoria petrolului românesc, și publică articole și imgini inedite pe blogul Petroblog.