La prima vedere, România pare să se afle într-o poziție paradoxală. Nominal, prețurile la electricitate se mențin printre cele mai scăzute din Europa. Și totuși, raportat la puterea de cumpărare a gospodăriilor și companiilor, România se situează printre cele mai scumpe țări. Ministrul Energiei, Bogdan Ivan, a anunțat acum un obiectiv ambițios: o reducere de 25% a facturilor la electricitate în următoarele 6 până la 12 luni, astfel încât prețurile din România să ajungă chiar cu un punct procentual sub media europeană.
Promisiunea se sprijină pe cinci măsuri: operaționalizarea unui Market Maker pentru creșterea lichidității și transparenței, solicitarea de garanții ferme în tranzacții pentru reducerea riscurilor de piață, introducerea de tarife dinamice care să recompenseze consumatorii care își mută consumul în ore mai ieftine, reducerea costurilor distribuitorilor pentru consumul propriu printr-un mecanism unic de achiziție și integrarea programelor de eficiență energetică sub o singură coordonare. În paralel, negocierile de la Bruxelles urmăresc amânarea închiderii centralelor pe cărbune până în 2030, câștigând timp pentru ca noile capacități de producție și stocare să fie puse în funcțiune.
Însă, chiar dacă aceste ajustări de reglementare pot atenua volatilitatea și disciplina piața, ele nu schimbă realitatea fundamentală: prețul energiei electrice din România se va stabili mereu în cadrul unui sistem european. Într-o piață integrată, marja pentru divergențe naționale este limitată. Prețurile vor urma cererea, oferta și tendințele continentale. În cinci sau șapte ani, dacă planurile din prezent se vor concretiza, România va avea într-adevăr o capacitate de producție mai solidă și premisele tehnice pentru prețuri sub media europeană. Dar se vor simți gospodăriile și companiile mai puțin împovărate la plata facturilor? Cel mai probabil, nu.
Aici trebuie purtată discuția. Adevăratul argument pentru accesibilitate nu este reducerea prețului nominal pe kilowattul-oră, ci creșterea puterii de cumpărare a leului. Românii cumpără mai puțină energie la aceeași unitate de referință (PPS) din cauza diferențelor de productivitate, niveluri salariale și stabilitate a prețurilor. Până când aceste decalaje nu vor fi reduse, românii vor continua să perceapă energia ca fiind scumpă, indiferent de valoarea nominală. A pune în seama industriei energetice întreaga responsabilitate de a „rezolva problema prețurilor” înseamnă a exercita o presiune nerezonabilă asupra producătorilor, furnizorilor și operatorilor de rețea, când soluțiile reale se află în altă parte: stabilitate macroeconomică pentru un leu mai puternic, productivitate mai mare în economie, reducerea intensității energetice și eficiență crescută, pentru ca fiecare leu cheltuit să aducă mai multă valoare reală.
Îmbunătățirea puterii de cumpărare a unei monede presupune schimbări structurale profunde. Creșteri de productivitate în industrie și servicii, politici macroeconomice stabile care să tempereze inflația, investiții care să stimuleze exporturile și să atragă capital, dar mai ales o reducere drastică a intensității energetice – acestea sunt pilonii esențiali. Dacă gospodăriile și companiile pot produce mai mult cu mai puțină energie, aceeași factură va cântări mai puțin.
Foaia de parcurs a guvernului pentru 2032 – dublarea producției nucleare, creșterea capacităților pe gaz cu 230%, instalarea a peste 10 GW de energie solară și eoliană și multiplicarea de zece ori a capacităților de stocare – vizează independența și securitatea energetică. Însă independența nu este suficientă. Provocarea este să transformăm prețurile nominale mici la energie în energie cu adevărat accesibilă, raportată la cât câștigă și cât produc românii.
Felul în care a fost formulat acest obiectiv merită, de asemenea, o atenție suplimentară. Ministrul Bogdan Ivan a explicat: „Ceea ce noi dorim e să scădem cu cel puțin 25%. Asta e un target rezonabil, ținând cont și de un buffer. Deci, în momentul de față, media plătită de un consumator din UE este undeva la 1,28 lei pe kWh. În România suntem la aproape 1,50 lei. Ținta e ca prețul din România să fie cu măcar 1% sub media europeană.” Totuși, focalizarea pe prețul nominal, exprimat în lei/kWh, spune doar o parte a poveștii. Problema reală nu este simplul fapt că energia costă 1,50 lei pe kWh în România. Dificultatea de fond ține de puterea de cumpărare a leului – limitată de productivitatea scăzută, salariile mai mici și instabilitatea prețurilor. Până când aceste decalaje nu vor fi depășite, unii români vor continua să perceapă energia ca fiind scumpă, chiar și atunci când prețurile nominale vor coborî sub media europeană.
Aceasta este o călătorie mai lungă, care depășește orizontul de șase luni sau un an. Este un drum în care politica energetică se întâlnește cu convergența economică, în care eficiența se împletește cu competitivitatea. Parafrazând sloganul Ministerului, nu este vorba doar despre „energia noastră, viitorul nostru”, ci și despre „veniturile noastre viitoare”.
