Autor: Sorin Ioniță
În evaluarea personală a proiectului Roşia Montană, am luat în calcul trei elemente: cel economic, cel ecologic şi mecanica administrativă.
Era greu să discutăm raţional un proiect complicat ca Roşia Montană, din moment ce presa, principala platformă de dezbatere publică, a căzut, de câţiva ani, în maniheisme infantile, vopsind totul în tuşe gro­solane de alb-negru. Cu deprinderi forjate în re­dac­ţii, unde totul e pro sau contra Băsescu, pro sau contra DNA etc, s-a văzut cum jurnaliştii de­pro­fe­sionalizaţi au rămas pierduţi în acest scandal, ne­şti­ind de unde să-l apuce. Şi nu doar presa, ci şi alţi comentatori, care ba erau cu proiectul dar pe la spa­te, ba îl demonizau şi îl foloseau ca indicator de prevalenţa corupţiei, fără dovezi. Nu-i vorbă, e greu să-ţi faci o idee în hăţişul datelor tehnice, bu­nă parte de chimie, o materie care sigur n-a fost în şcoală febleţea vorbitorilor pe ecrane.

Perspectiva economică

S-au amestecat în această ciulama cel puţin trei te­me diferite. Prima e evaluarea economică, cel mai prost discutată, torpilată de naivităţi şi mituri ur­ba­ne. Guvernul a verificat acest plan de business, prin departamentul lui Dan Şova, şi l-a găsit în regulă; alt­fel nu-l promova, îmi închipui. Prin comparaţie cu ce se practică în lumea civilizată, redevenţa de 6% şi cota de participare a statului în afacere de 25% par în regulă. Cele două nu trebuie confundate şi înlătură temerea vehiculată de protestatari că s-ar găsi pe acolo minereuri secrete, mai valoroase de­cât aurul, cu care va fugi noaptea investitorul în Ca­nada. Participarea la profit garantează că orice se va găsi de valoare, inclusiv praf de stele sau pia­tra lu­nii, se va reflecta şi în buget.

Pe de altă parte, au dreptate cei care spun că o economie bazată pe resurse minerale e un predictor de proastă guvernare. Problema nu-i „boala olan­deză“ (lipsă de competitivitate prin scumpirea mo­nedei naţionale şi migrarea de resurse în extracţie, pe seama altor sectoare economice): cine crede se­rios că dacă dăm drumul proiectului se va supra­aprecia leul sau vor da muncitorii năvală acolo, lă­sând fabricile fără lucrători în alte părţi şi urcând as­tronomic salariile? Să fim serioşi. Problema e al­ta, nu macro, ci micro: un buget alimentat în spe­cial de redevenţe, virate de câteva multinaţionale-concesionar, duce în timp la pervertirea politicii de­mocratice. Dacă nu taxezi direct cetăţenii şi fir­me­le, câte puţin de la fiecare, ci stai pe intrări masive de la câţiva operatori-gigant, privaţi sau de stat, în industrii super-reglementate precum petrol-gaze şi minerit, atunci presiunea democratică e mult mai mi­că de a da seama cât s-a încasat şi la ce anume s-a folosit. Apar corupţia, clientelismul sau cel pu­ţin proastele alocări pe scară mare, negociate în gru­puri mici la nivel înalt. Această corelaţie robustă în teoria dezvoltării explică de ce ţări ca Rusia, Ni­geria, Venezuela sau ţările arabe sunt prost şi au­to­ri­tar guvernate, în vreme ce ţări fără resurse, pre­cum Elveţia, Japonia sau Coreea de Sud au ajuns pros­pere şi stabile. România nu-i încă acolo, dar ins­tinc­tele naturale ale politicienilor sunt. Şi, din păcate, la fel e şi cu unii protestatari, care tră­dează aceeaşi pornire de rentieri când cer ca RMGC să „aducă mai mult la bu­get“; dacă se poate, tot. Deci ei se opun proiectului, dar nu pentru mo­tivul care trebuie. Trăgând linie şi adu­nând, pe economic aş fi 33% îm­po­triva proiectului, iar restul pentru.

Abordarea ecologică

Al doilea fir, împletit cu primul, e cel ecologic. Ni s-a zis că e o tehnologie nouă, cu bună gestionare a riscurilor. Poate că da. Ce motiv am avea să nu-l credem pe d-l Şova, care e un om ono­rabil? Numai că, dacă proiectul e în regulă, el va fi pus în operă tot de buldozeristul Dorel, că n-o să aducă nimeni muncitori din Canada. Pot eu avea încredere în statul român, de la inspectorii Agenţiei de Mediu până la cei ai Agenţiei pentru Resurse Mi­nerale, că vor supraveghea atent res­pectarea tehnologiei, la construcţie şi operare? Câţi inspectori există acum, la minele actuale, care sunt o jale? Şi o vor face consecvent, în viitorii 30 de ani? Nu vor fi rateuri, nu doar din cauza corupţiei, dar şi a prostiei? Precedentele nu mă încurajează.
Pe de altă parte, nici respingerea nu e simplă, pentru că alternative nu prea există într-o zonă premontană înaltă, genul care se depopulează inexorabil în toată Europa; impropice pentru agri­cultură, că n-avem subvenţiile ma­sive ale Tirolului pentru a ţine ine­ficient văcuţe pe păşuni alpine, doar ca să fie pitoresc; şi zero interes tu­ris­tic. Iluzia agroturismului a fost ali­mentată înainte de criză doar de bula imobiliară, care, la noi, s-a suprapus ne­fericit pe creşterea finanţărilor SAPARD şi a lăsat în urmă sute de pensiuni finalizate sau doar începute, prin locuri unde nu va veni nimeni niciodată, pentru că nu e nimic de văzut. Pe scurt, din motive eco aş fi 33% pentru şi 66% împotriva pro­iectului.

Procedura administrativă

În fine, ultima temă e cea a mecanicii administrative prin care guvernul a trimis legea în parlament – sau nu, nu se ştie. Cu prevederi discutabile; cu un premier simultan pro şi con­tra, ce semnează proiectul apoi roagă Camerele să-l respingă(?!); cu un mi­nistru al Mediului care vrea să dea aviz după ce votează parlamentul(!) şi alte asemenea bazaconii fără pre­cedent care decredibilizează gu­ver­na­rea, n-ai cum să fii decât 100% îm­potrivă.
Per medie, iese deci 66% contra pro­iectului, care astfel se respinge.

Sorin Ioniţă

Sorin Ioniţă este analist de politici publice ExpertForum (EFOR)

Sursa
Revista 22