Johannes Becker, Partener, Stalfort
România vâslește acum din răsputeri pentru a salva din miliardele PNRR ceea ce mai poate fi salvat. În pofida eforturilor din ultimele două luni rămase, o parte din fonduri se va pierde, chiar dacă, cu puțin noroc, Comisia Europeană va mai închide ochii în ultimul moment asupra uneia sau alteia dintre probleme.
Dar de ce a trebuit să se ajungă aici? De ce România nu a început, precum multe alte state europene, pregătirea și implementarea programelor și proiectelor la timp și de ce, încă din 2007, România se împiedică de fiecare dată de propria ineficiență în utilizarea finanțărilor provenite de la Bruxelles?
În prezent sunt în pregătire programe noi de finanțare prin Fondul pentru Modernizare, toate având legătură directă cu sectorul energetic – pentru baterii stand-alone, pentru camioane electrice, pentru eficiență energetică în producția materialelor de construcții destinate infrastructurii, pentru stații de încărcare, pentru energie geotermală și așa mai departe. Sperăm inclusiv la o relansare a programului pentru baterii conectate direct la instalații de producere a energiei regenerabile. Interesul ar fi uriaș și ar contribui mai mult la degrevarea rețelelor electrice decât programul destinat bateriilor stand-alone.
Însă toate aceste programe ar fi și mai valoroase dacă și administrația publică ar funcționa mai eficient.
Clienții noștri se confruntă cu dificultăți numeroase birocratice în cadrul proiectelor energetice finanțate prin PNRR și prin Fondul pentru Modernizare, iar noi trebuie să răspundem întrebărilor lor: De ce durează adesea un an de la depunerea cererii de finanțare până la emiterea aprobării finanțării pentru un proiect, deși acesta se află în fruntea listei? Cum este posibil ca un proiect aprobat în iunie 2025 să nu aibă nici aproape un an mai târziu un contract de finanțare semnat, deși documentele necesare au fost depuse deja de patru ori și considerate conforme? De ce trebuie un investitor care a construit un parc eolian cu finanțare prin PNRR să aștepte opt luni până când, după toate controalele finalizate cu succes și după depunerea repetată a unor deconturi corecte, finanțarea să fie în sfârșit achitată integral? Cum a fost posibil ca proiectul aprobat al unuia dintre clienții noștri să fie respins brusc, apoi aprobat din nou, pentru ca după câteva luni să fie respins din nou și, în final, totuși aprobat definitiv – de fiecare dată însoțit de scuze din partea Ministerului Energiei că s-a produs o eroare. Totul pe cheltuiala investitorilor.
Se pare că Ministerul Energiei este depășit de gestionarea programelor de finanțare concepute și administrate chiar de el însuși. Cerințele birocratice aferente proiectelor sunt atât de ridicate, încât angajații ministerului implicați în administrarea programelor – probabil prea puțini – nu mai reușesc să gestioneze volumul de documente care trebuie verificate. Iar din această constatare simplă rezultă deja primele direcții logice pentru posibile soluții.
În primul rând: de ce trebuie ca depunerea și implementarea unui proiect finanțat să fie atât de birocratică în România? Desigur, Uniunea Europeană este prin natura sa birocratică, iar un anumit nivel de birocrație este inevitabil în toate statele membre atunci când vine vorba despre proiecte finanțate. Însă România exagerează. Atât în etapa de depunere a proiectelor, cât și pe parcursul implementării acestora, sunt solicitate documente care fie ar trebui deja să existe în evidențele autorităților, fie nu au nicio legătură cu natura proiectului. Sau aceleași documente sunt solicitate de trei sau patru ori, deoarece procesarea din cadrul ministerului este atât de lentă, încât documentele își pierd valabilitatea înainte ca ministerul să decidă care este următorul pas pentru proiect.
În al doilea rând: mai multă digitalizare. Cererile de finanțare se depun digital de ani de zile, ceea ce este bine. Însă, un funcționar din Ministerul Energiei ajunge din nou să verifice manual fiecare document în parte. Acesta nu este scopul digitalizării. Cererile și deconturile mai simple și standardizate au avantajul că pot fi procesate automatizat – rapid și fără a încărca suplimentar personalul instituțiilor finanțatoare, fără timp pierdut pentru solicitanți. Tehnologia necesară există pe piață; trebuie doar să existe voință pentru implementarea ei.
În al treilea rând: de ce nu pot fi stabilite reguli unitare pentru toate programele de finanțare, un singur ghid de finanțare standardizat care să prevadă aceleași condiții de eligibilitate și același proceduri pentru toate programele? Fiecare autoritate de finanțare își concepe propriile criterii pentru programele sale, fiecare reinventează roata, iar de fiecare dată durează până când programul este redactat și poate fi lansat efectiv. Același lucru este valabil și pentru implementarea proiectelor: de ce trebuie ca fiecare program de finanțare să prevadă proceduri diferite pentru achiziția investițiilor de către firme private?
În al patrulea rând: văd o problemă majoră în atitudinea angajaților unor autorități de finanțare față de beneficiari. Rolul unei autorități de finanțare ar trebui să fie acela de a asigura, împreună cu beneficiarul și în calitate de partener, implementarea eficientă, rapidă și de succes a proiectului. În alte state europene acest lucru funcționează impecabil. Și uneori chiar și în România – de exemplu în cazul programelor norvegiene, parțial la AFIR, parțial la ADR-uri. Atunci de ce nu ar funcționa peste tot? Ar trebui, eventual, să se învețe unii de la alții. Observ în instituțiile finanțatoare o teamă foarte mare de a lua decizii. În caz de îndoială, o cerere este mai degrabă respinsă decât să se caute o soluție.
Toate acestea ar contribui la reducerea ineficienței programelor de finanțare. Lucrez împreună cu echipa mea de 19 ani la proiecte de fonduri europene și ajutoare de stat, și ne place ceea ce facem, însă o mare parte din timpul nostru este consumată de activități inutile. În special pentru proiectele mici, efortul necesar pentru elaborarea cererii și implementarea proiectelor nu este justificat. Înțeleg că pentru proiectele mari trebuie elaborate documentații detaliate. Însă în cazul unor programe în care solicitanții pot obține o finanțare de 100.000 de euro, de multe ori cerințele sunt identice cu cele aplicabile programelor prin care unui singur proiect i se acordă 10 milioane de euro sau mai mult. În România, un IMM trebuie să plătească un consultant deoarece fără ajutorul acestuia are foarte puține șanse să implementeze cu succes chiar și un proiect mic. Un IMM similar dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene nu trebuie să facă acest lucru și beneficiază astfel încă de la început de un avantaj competitiv.
Cererile pentru proiectele mici ar trebui să fie atât de simple din punct de vedere al pregătirii și implementării, încât orice antreprenor să le poată gestiona fără dificultate pe cont propriu. Câteva formulare completate, un sistem simplu și unitar pentru decontare – și atât.
În urmă cu câțiva ani, un program de finanțare al Ministerului Finanțelor utiliza un sistem inteligent pentru depunerea proiectelor, care din păcate a fost ulterior abandonat: într-o primă etapă trebuiau depuse doar câteva informații de bază despre companie și despre proiect. Pe baza acestor informații se realiza evaluarea punctajului proiectelor, și doar proiectele care obțineau un scor suficient de bun și puteau primi finanțare erau invitate să depună, într-un termen rezonabil, documentația detaliată suplimentară. Un sistem excelent – eficient pentru minister, eficient pentru solicitanți –, care, din păcate, nu a mai fost dezvoltat și păstrat.
De la aderarea României la Uniunea Europeană, miniștrii energiei și cei responsabili de fondurile europene au fost schimbați aproape anual. Aproape în același ritm au fost înlocuiți și secretarii de stat. Unii au fost mai bine pregătiți, alții mai puțin. Însă fiecare schimbare încetinește, într-o primă fază, dinamica proceselor și a deciziilor administrative. Iar programele pe termen lung, cum sunt cele privind finanțările europene, au nevoie de continuitate și consistență pentru a funcționa eficient.
Reindustrializarea reprezintă noul mare subiect la nivelul Uniunii Europene. În prezent se lucrează la strategii privind readucerea producției și, implicit, a locurilor de muncă în Europa, iar electrificarea industriei este invocată constant ca element central al acestor politici. Pentru a susține locurile de muncă industriale, România are nevoie de prețuri reduse la energia electrică; în caz contrar, nu vom fi competitivi la nivel internațional, iar investitorii vor prefera alte state.
În pofida investițiilor realizate în ultimii ani în proiecte energetice, România nu produce suficientă energie electrică, iar rețelele sunt prea slabe. Uniunea Europeană finanțează atât dezvoltarea capacităților de energie regenerabilă, cât și extinderea rețelelor. Investitorii au pregătit investițiile și doresc să implementeze proiectele, însă Ministerul Energiei a tergiversat procesele. Acest lucru a fost iresponsabil.
Autoritățile și instituțiile de finanțare din România ar trebui să învețe rapid să funcționeze mai eficient și mai rapid. În viitoarea perioadă bugetară 2028–2034 a Uniunii Europene vor exista, cel mai probabil, programe de finanțare în cadrul cărora statele membre vor concura între ele. Țările care își vor pregăti proiectele suficient de repede și le vor aduce la stadiul de maturitate necesar pentru finanțare vor obține fondurile. Țările care vor avea nevoie de prea mult timp vor rămâne fără finanțare. Dacă mă uit la lentoarea administrației românești din ultimii ani, acest lucru mă îngrijorează.
Iar Comisia Europeană intenționează – similar mecanismului aplicat în cazul PNRR – să condiționeze după 2028 plata finanțărilor de implementarea reformelor și atingerea milestone-urilor. După cum se poate vedea, acest mecanism nu a funcționat deloc bine pentru România în cadrul PNRR. Egoismul politic și lăcomia unor grupuri profesionale restrânse au fost mai puternice decât interesul pentru dezvoltarea țării.
Din păcate, toate acestea nu contribuie deloc la diminuarea îngrijorărilor analiștilor.