Obligațiile de stocare de CO2, prevăzute în ”Net Zero Industry Act” sunt mult disproporționate față de emisiile pe care România le are, a declarat, luni, într-o conferință de specialitate, Cristian Bușoi, secretar de stat în Ministerul Energiei.

„La nivel european, acționăm și facem lobby pentru creșterea capacităților de interconectare. Știți că avem acest punct de congestie între Austria și Ungaria, nicio legătură între Austria și Slovacia și nu putem beneficia de prețurile bune în anumite momente ale zilei și de import de electricitate la prețuri mai bune dinspre nordul și vestul Europei. De asemenea, facem lobby pentru simplificarea legislației privind emisiile de metan, care pun o presiune și un cost suplimentar foarte mari pe companiile de petrol și gaz din România. Încercăm să-i facem să înțeleagă pe cei la Comisia Europeană că nu vom putea implementa investițiile privind stocarea și captarea de CO2. Obligațiile „Net Zero Industry Act” înseamnă investiții de miliarde pentru Romgaz și OMV Petrom și nu se justifică din punct de vedere economic. Obligația de stocare pentru aceste companii și pentru România este mult disproporționată față de emisiile pe care România le are. În ceea ce privește CO2, milităm pentru rolul gazului natural și pentru înțelegerea rolului gazului natural la nivel european pe perioade de tranziție și chiar după 2050”, a afirmat reprezentantul Ministerului Energiei, conform Agerpres.

În constau obligațiile

Potrivit Regulamentului, Comisia Europeană calculează obligațiile de stocare CO₂ în funcție de ponderea producției de petrol și gaze a fiecărei companii în totalul producției europene din perioada de referință (2020–2023). Cota de circa 20% atribuită României în cadrul obligațiilor de stocare CO₂ rezultă din ponderea producției sale de hidrocarburi (petrol și gaze naturale) în totalul producției din Uniunea Europeană în perioada de referință 2020–2023, nu din nivelul emisiilor de CO₂ generate pe teritoriul României. Consecința acestei formule este că România – deși are un nivel de emisii relativ redus la nivel european – este afectată de obligații mari.

Romgaz a depus la Curtea de Justiție a Uniunii Europene o acțiune directă împotriva Comisiei Europene, prin care solicită în principal anularea Regulamentului NZIA, ce impune producătorilor de petrol și gaze din Uniunea Europeană să asigure până în 2030 o capacitate de stocare CO2 de 50 milioane tone/an, din care României îi revine o cotă de 10,25 milioane tone CO2/an, iar companiei o cotă de 4,12 milioane tone CO2/an. Argumentul Romgaz (preluat de autoritățile române și de unii europarlamentari) este că această metodă produce o discrepanță majoră între efortul cerut și contribuția reală a României la emisiile de CO₂: România este responsabilă pentru doar ~3% din emisiile totale de CO₂ ale sectorului industrial european în perioada de referință, dar i se atribuie peste 20% din obligația de stocare — o asimetrică povară investițională, nealiniată principiului proporționalității economice.

Fără argumente economice

În forma actuală, Regulamentul (UE) 2024/1735 (NZIA) recunoaște rolul strategic al companiilor de petrol și gaze în lansarea infrastructurii de stocare a CO₂ în Europa, dar nu stabilește un mecanism explicit de sprijin financiar european pentru investițiile necesare. El pleacă de la prezumția că aceste companii au capacitatea tehnică și expertiza geologică pentru a identifica, fora și opera situri de stocare — deci ar trebui să suporte costurile.

Comisia Europeană recunoaște o asimetrie structurală între statele membre:

• unele (precum România, Danemarca, Olanda, Norvegia – asociată prin SEE) dispun de formațiuni geologice adecvate pentru stocarea pe termen lung a dioxidului de carbon;
• altele (țările baltice, Ungaria, Austria, Slovacia, o parte din Germania centrală) nu au astfel de condiții naturale.

Regulamentul NZIA introduce, prin obligațiile de stocare impuse producătorilor de hidrocarburi, o abordare de solidaritate industrială: statele care pot dezvolta capacități de stocare ar trebui să le creeze în beneficiul întregii Uniuni, nu doar pentru propriul necesar național. Acest principiu reiese direct din formularea articolului 18 și din preambulul regulamentului, care vorbește despre „facilitarea accesului transfrontalier la infrastructura de stocare și crearea unui cadru comun pentru dezvoltarea unei piețe interne a serviciilor CCS”. Cu alte cuvinte, infrastructura de stocare trebuie privită ca un bun comun european, nu ca o investiție izolată la nivel de stat membru.

Totuși cadrul actual riscă să genereze efecte contrare celor scontate. Pe de o parte, Uniunea Europeană promovează accelerarea electrificării industriei și trecerea la procese alimentate de energie regenerabilă, ceea ce va reduce în mod structural cererea de servicii de captare și stocare a dioxidului de carbon. În acest context, companiile obligate – precum Romgaz sau OMV Petrom – sunt puse într-o poziție imposibilă: li se cere să construiască o infrastructură masivă de stocare pentru o piață care ar putea dispărea sau deveni marginală până la momentul în care investițiile s-ar amortiza.

Mai mult, impune companiilor din sectorul petrolier și al gazelor obligații masive de dezvoltare a infrastructurii de stocare CO₂, în lipsa unui mecanism economic clar prin care aceste investiții să poată fi recuperate.

În absența unor soluții comerciale mature pentru captare, transport și utilizare, aceste obligații transformă operatorii de hidrocarburi – precum Romgaz sau OMV Petrom – în investitori forțați într-un sector care nu are încă piață, cerere sau surse de finanțare sustenabile. Paradoxul este evident: se cere industriei să construiască o infrastructură de miliarde de euro pentru o nevoie care, în logica tranziției energetice, ar trebui să scadă. Fără un mecanism european de sprijin – prin granturi, scheme de tip Contract for Difference pentru CO₂ stocat sau fonduri dedicate infrastructurii de transport – această obligație riscă să se transforme într-o povară financiară nejustificată, cu impact negativ asupra investițiilor reale în decarbonizare și modernizare industrială.