Poporul a vorbit. Cei doi finaliști din turul decisiv au fost, în multe privințe, asemănători, deși au propus direcții opuse. Au fost preferați tocmai pentru că s-au poziționat ca adversari ai așa-numitului „sistem” – o gramatică politică asociată, adesea, cu incompetența, corupția, nepăsarea și disprețul. Și totuși, același sistem, pe cât de imperfect, a fost baza celor mai mari realizări ale României din ultimele trei decenii și jumătate: aderarea la UE și NATO, creșterea economică, consolidarea democratică, îmbunătățirea nivelului de trai. Critica este legitimă, dar reușitele sunt reale și ele.
În cele din urmă, oamenii au ales Europa. Au optat pentru reforma instituțională, nu pentru deriva naționalistă, pentru responsabilitate civică în locul exaltării populiste, pentru un traseu continuat în interiorul Uniunii Europene, nu pentru retorica izolaționistă. Astfel, au făcut mai mult decât să aleagă un președinte. Au reafirmat direcția României ca democrație europeană – un set de alianțe și valori care ne-au definit parcursul post-comunist și care rămân esențiale, deși nu fără dispute.
Dar, dincolo de ușurare și urale, se conturează un peisaj cu mult mai complex. Unul care trebuie citit nu doar prin prisma victoriei, ci și a implicațiilor sale: sunt bune, rele și urâte. România a ales un om al cifrelor, al empatiei și al determinării reținute. Dar a scos la iveală și amploarea tensiunilor din adâncuri. Ce este bun ne dă speranță. Ce este rău cere perseverență și viziune clară. Iar ce este urât ne amintește că avem puțin timp – și nimic nu vine de la sine.
Cel bun – România a luat atitudine
Sunt motive reale de speranță. Victoria lui Nicușor Dan înseamnă o revenire la rațiune, profesionalism și predictibilitate – trăsături prea rar manifeste la vârful statului român. Un candidat pro-european, definit prin sobrietate și consecvență, a câștigat încrederea a milioane de oameni. Nu prin carismă sau jocuri de culise, ci prin competență, invocarea faptelor și disponibilitate la dialog.
Într-o epocă în care demagogia bate tot, iar emoția și manipularea domină spațiul public, România a arătat că răspunde încă la argumente, nu doar la lozinci. Prezența la vot a fost istorică, cu un record de participare atât în țară, cât și în diaspora. Pentru prima dată după mult timp, întreaga țară a părut acordată pe aceeași frecvență. A avut loc o conversație națională – spontană, pe multe voci și dominată de un simțământ al urgenței. De la personalități publice la cetățeni anonimi, de la amfiteatre la zonele de comentarii online, românii au simțit obligația civică de a vorbi, de a lua atitudine, de a-i mobiliza pe ceilalți. Granițele dintre spațiul public și cel privat s-au estompat. Fiecare a părut să aibă ceva de spus despre viitorul României – și a simțit că merită să vorbească.
Efervescența a fost alimentată și de disciplina remarcabilă a campaniei executate de Nicușor Dan, de disponibilitatea acestuia de a răspunde la toate invitațiile – de la marile studiouri de televiziune la canale obscure de pe internet, de la jurnaliști consacrați la influenceri de pe YouTube. În loc să evite întrebările incomode, le-a acceptat pe toate, ridicând standardele de transparență și responsabilitate din politica românească. Prezența sa a fost un catalizator: brusc, orice subiect – de la Constituție la infrastructura locală, de la politica externă la dezinformare, de la educație la finanțe publice – a intrat pe agenda națională.
Campania a generat și alianțe neașteptate, dincolo de aliniamentele obișnuite, în apărarea direcției europene. Societate civilă, intelectuali, antreprenori, foști rivali – s-au regăsit nu într-un optimism naiv, ci într-o îngrijorare comună legat de ceea ce am avea cu toții de pierdut.
La fel de impresionantă a fost mobilizarea diasporei românești din Europa de Vest și America de Nord. De la Spania și Italia la Franța, Germania și Marea Britanie, secțiile de vot au fost luate cu asalt. Aceste comunități, adesea ignorate în calculele politice și în acțiunea birocrației de stat, au avut o contribuție semnificativă la rezultatul final. Pentru mulți români din afara granițelor, votul nu a fost doar o opțiune politică – ci o declarație de apartenență, o reafirmare a legăturii cu țara pe care au părăsit-o, dar nu au abandonat-o.
Extraordinară a fost și mobilizarea alegătorilor de peste Prut. Moldovenii cu pașapoarte românești au ieșit la vot într-un număr fără precedent. Implicarea lor nu a fost doar emoțională – ci strategică, lucidă, hotărâtă. După decenii trăite în umbra propagandei rusești, ei înțeleg miza orientării geopolitice a României. Pentru ei, alegerile nu au fost despre programe – ci despre valori și identitate, despre apărarea democrației, civilizației și prosperității în propria țară. S-au ridicat pentru a-și proteja sora mai mare, contribuind la garantarea unui viitor care îi include – în spirit și, tot mai mult, în structuri și instituții.
Alegerea lui Nicușor Dan este și un semnal către partenerii internaționali și investitori că România intenționează să își confirme parcursul european prin competență instituțională și transparență. Pentru mediul de afaceri, acest rezultat poate însemna șansa unor guvernări mai predictibile, cadre de reglementare mai clare și o întărire a statului de drept – condiții esențiale pentru investiții pe termen lung, mai ales în sectoare critice precum energia, infrastructura sau transformarea digitală. Vocația pro-occidentală a României, reafirmată la vot, îi consolidează credibilitatea în inițiativele regionale și în mecanismele de redresare ale Uniunii Europene. Pentru investitori, instituții multilaterale și parteneri strategici, această resetare politică propune un cadru relativ optimist pentru continuarea implicării pe plan local – cu condiția ca reformele să vină rapid și vizibil.
Pentru prima dată după decenii, democrația a însemnat mai mult decât un vot. A fost exercitarea spiritului civic. Apoi, precum în finalul tensionat al unui thriller politic, societatea românească a reușit în ultimul moment să evite catastrofa și să devină un exemplu de reziliență – neașteptat, dar convingător, pentru democrațiile aflate sub presiune în întreaga lume.
Aceasta este „partea bună”: dincolo de oboseală și cinism, reflexele democratice ale României funcționează. România nu a cedat în fața manipulării.
Dar efervescența momentului nu anulează inerțiile adânc înrădăcinate care așteaptă la cotitură.
Cel rău – Sistemul a tot acolo
Indiferent de puterea lor simbolică, alegerile nu demolează sisteme înrădăcinate. Nicușor Dan nu este un outsider, el cunoaște sistemul din interior. Știe că preia un stat fragmentat, șubred, în care inerția este adâncă și structurală, iar loialitățile politice și rețelele clientelare sunt îndelung exersate. Ministerele se dublează în atribuții, administrația este pătrunsă de corupție și ierarhii informale, instituțiile de reglementare sunt slăbite de ingerințe politice – toate acestea stau în calea reformei.
Și nu va avea timp.
România se confruntă cu un pericol fiscal iminent. Deficitul bugetar a trecut de 9%, datoria publică crește, iar agențiile de rating sunt aproape să ne retrogradeze la categoria „nerecomandat pentru investiții”. Încrederea investitorilor este zdruncinată, economia încetinește, iar statul pare incapabil de un răspuns coerent fie că vorbim de creșterea prețurilor la energie, de criza personalului din sănătate, de provocările din educație și de inegalitățile în creștere.
După ani de populism și improvizație economică, noul executiv va porni cu o listă lungă de urgențe pe care va trebui să le abordeze dintr-o postură instituțională slăbită: un Parlament fragmentat cu alianțe incerte, adică un guvern vulnerabil, și o țară tot mai divizată între cei care cred în statul de drept – și cei care îl percep ca simplă deghizare a unor interese partizane.
În acest context, președintele poate să vorbească, să avertizeze, să medieze. Dar nu va putea să guverneze.
Dacă Nicușor Dan rămâne izolat – un independent înconjurat de baroni și clienții lor – riscul este ca „cel bun” să rămână simbolic, iar „cel răul” să se extindă. România a schimbat pilotul, dar avionul este tot în furtună, cu instrumente defecte și turbulențe severe înainte.
În plus, dincolo de instituțiile disfuncționale, o realitate încă și mai neliniștitoare se desenează.
Cel urât – Ce ne-au arătat aceste alegeri
Adevărul cel mai neplăcut nu mai este ascuns, a devenit vizibil – a ieșit la suprafață în urma unui an electoral intens, care a pus la grele încercări rezistența instituțiilor cheie și promite să le schimbe din temelii.
O parte semnificativă din România s-a mobilizat, deschis și entuziast, în sprijinul unui candidat definit de reflexe autoritare, teme ultranaționaliste și o politică a resentimentului. Acesta nu a fost o prezență marginală, ci un finalist. Nu a fost doar un vot de protest, ci o opțiune ideologică. Mulți alegători nu mai cred în liberalism și democrație, ci într-un mit simplificat: cineva, undeva, este de vină pentru suferința lor – și trebuie pedepsit.
Nu avem doar un discurs radical(izat). Vorbim despre o fractură socială de profunzime: între urban și rural, între educație și dezinformare, între deschidere globală și închistare naționalistă. Limbajul urii, conspiraționismul și sectarismul fascist s-au dezvoltat pe fondul frustrărilor economice și al dezrădăcinării identitare.
Partidele tradiționale sunt mai slăbite ca niciodată și nu există încă o opoziție credibilă în fața extremismului. PSD și PNL – odinioară forțe dominante, care au guvernat cu impunitate și au cochetat, uneori, cu temele radicale – au atins un minim istoric în încrederea publică. Și USR, cândva un simbol al reformismului, pare să-și fi pierdut busola strategică și sprijinul electoratului.
Împreună, cele trei partide extremiste – AUR, POT și SOS – controlează acum aproximativ 35% din Parlament. Discursul lor nu mai e marginal – a intrat în prim-plan. Mai grav, segmente semnificative din partidele tradiționale – mai ales PSD – par din ce în ce mai receptive la această retorică, și sunt numeroși parlamentarii care ar putea migra spre AUR, în continuarea tendințele deja exprimate de alegători și elitele locale. Se conturează, astfel, posibilitatea unei majorități parlamentare anti-europene.
Mandatul lui Nicușor Dan începe într-o perioadă de diviziune profundă, politică și culturală, în care parcursul democratic al țării este departe de a fi garantat. Și, spre deosebire de un western clasic, nu avem un duel cu trei personaje. Suntem într-o confruntare haotică, imprevizibilă, între progres și opusul acestuia, între cetățeni democrați și triburi validate retoric, între integrare europeană și nostalgie naționalistă.
