Exploatarea resurselor naturale poate submina dezvoltarea României

###author###

Țări bogate în resurse naturale precum statele membre ale cartelului OPEC, Rusia, Nigeria, ș.a., nu au reușit să creeze economii diversificate ori sisteme politice inclusive bazate pe pluralism politic, presă independentă, justiție și domnia legii, relații inter-etnice și inter-confesionale bune, în ciuda veniturilor imense provenite din exploatarea de zeci de ani a resurselor lor minerale: petrol, gaze naturale, uraniu, aur, platină, diamante.
În ultimul număr din Foreign Policy România, un specialist pentru dezvoltare socială al Băncii Mondiale face o afirmație ilustrativă pentru ceea ce unii au numit “blestemul resurselor”: ”În 1950, Kuweitul şi Qatarul aveau un PIB pe cap de locuitor de şase ori mai mare decât Franţa sau Germania. De 6 ori mai mare! După 60 de ani de „dezvoltare”, aceste ţări au ajuns la fantastica performanţă de a avea un PIB per capita de două ori mai mic, şi nici nu sunt ţări unde lumea să se înghesuie să ajungă. Mai mult, […] performanţa ţărilor dependente de exploatarea resurselor este victimă a hazardului.”
Autorul articolului, la curent cu structura veniturilor statului român, dar și cu fragilitatea sistemului său economic și politic, afirmă pe baza analizelor altor cazuri că exploatarea resurselor naturale nu poate sta la baza dezvoltării potențialul uman și economic deținut de România. ”Pentru România, pornirea exploatării gazelor de şist sau pornirea exploatării aurului de la Roşia Montană nu numai că ar avea efectele sociale şi de mediu de care ne temem, dar ar avea şi o serie de efecte economice perverse. În esenţă, pornirea unor astfel de exploatări la scară mare riscă să pună economia reală pe butuci – atât la nivel macro, cât şi la nivel local.”

Pentru România, pornirea exploatării gazelor de şist sau pornirea exploatării aurului de la Roşia Montană […] ar avea şi o serie de efecte economice perverse

Pentru a putea înțelege mai bine mecanismele prin care funcționează divorțul dintre creștere sustenabilă și exploatarea resurselor naturale, am extras cât mai multe lecții din experiența statelor care au trecut prin explozii ale producției de materie primă energetică și minerală. Fenomenul stopării celorlalte sectoare de economie (în speță industria prelucrătoare și producătoare de bunuri și civilizație) a primit numele de “Boala olandeză”, după ce Olanda a înregistrat în a doua jumătate a secolului XX o decădere economică, deși încasa bani frumoși din zăcămintele de gaze.
Stoparea activității industriale nu este singurul pericol la care este supusă o țară ale cărei venituri provin în majoritate din producția și vânzare de resurse minerale neprelucrate. Este pusă în pericol însăși viabilitatea sistemului politic. Mecanismele sunt foarte insidioase și atracția extragerii de rentă este greu de înlăturat. Numeroase dovezi indică faptul că bogăția în resurse naturale și fixația pe acest domeniu din partea autorităților statului atrag după ele corupție generalizată, guvernanță slabă și dezvoltarea subdezvoltării. Banii câștigați ușor duc și la erodarea puterii de cumpărare prin creșterea inflației deoarece nu au acoperire în muncă și nu urmăresc bunurile produse.
O altă victimă este și cursul de schimb valutar, care face ca alte exporturi (din agricultură, din producția industrială) să nu mai fie competitive. În plus, sumele încasate sunt direct proporționale cu cotațiile internationale, un factor care scapă de sub controlul statului care deține resursa. Oricând o anumită situație internațională precum crizele economice, conflictele armate ori consumul în scădere datorită creșterii eficienței energetice pot eroda nivelul veniturilor statului, introducându-l într-o perioadă de recesiune.

Veniturile provenite majoritar din industria extractivă slăbesc democrația și statul de drept

Când un stat decide să-și fundamenteze creșterea economică și dezvoltarea socială pe baza surselor de bani provenite din resurse minerale are de înfruntat o experiență mondială deosebit de periculoasă: nici un stat în curs de dezvoltare ale căror exporturi sunt în cea mai mare parte pe componenta de resurse energetice și minerale nu a reușit să devină o democrație, cu sisteme de comunicare, culturale și de siguranță națională rezistente.
Într-o analiză publicată recent în prestigioasa revistă Foreign Affairs se arată că “mai degrabă decât să promoveze o clasă de mijloc antreprenorială, bogăția provenită din petrol, atunci când este controlată de guvern, sugrumă apariția unei clase de afaceri independente și umflă puterea statului în raport cu cea a societății.”
În anii 1950, teoria economică afirma că deținerea de resurse naturale de către un stat este o binecuvântare, întrucât pot sta la baza unei creșteri economice rapide. Acest mod de a gandi economia resurselor naturale nu ținea cont de mecanisme psihologice și politice de adâncime și a fost infirmată cu vârf și îndesat în următorii treizeci de ani.
În anii 1980, dovezile arătau că statele bogate în resursele naturale, care își bazau din ce în ce mai mult activitatea economică pe exploatarea acestora aveau o economie mai puțin competitivă decât a statelor din regiunea lor, dar care nu beneficiau de un subsol bogat. Cele din urmă au fost nevoite să înlocuiască lipsa resurselor prin disciplină și productivitatea muncii, prin disciplină fiscală și inovație tehnologică. Primele, pe de altă parte, înregistrează guverne cu tendințe sau complet autoritare, instabilitate economică și socială, chiar conflicte intra-statale.

Înlocuirea crescândă a veniturilor din taxe și impozite cu venituri non-fiscale reduce motivația statului de a-și servi cetățenii

Veniturile provenite din taxe și impozite reprezintă unul dintre principalele instrumente de legătură între stat și cetățean. Cetățenii devin principalii acționari ai statului prin faptului că furnizează cea mai mare participație de capital prin activitățile lor. Prin plata acestor bani ei dobândesc dreptul de a monitoriza ce face statul pentru ei și în numele lor. De cealaltă parte, statul își asigură existența prin furnizarea către cetățenii săi de bunuri publice: educație, sănătate, cultură, infrastructură, apărare.
Din moment ce principala sursă de venituri a statului nu o mai reprezintă taxele și impozitele, ci este reprezentată de producția de materie primă minerală și energetică, statul începe să nu mai fie motivat să furnizeze cetățenilor acel bunuri publice; statul se poate dispensa de banii lor, de vreme ce are surse de venit sigure și relativ predictibile. Acest lucru face ca banii publici să nu mai fie direcționați în principal către dezvoltare generală, ci sunt deturnați din ce în ce mai mult privaților și decidenților.

Creșterea economică reală e bazată pe capitalul uman și pe inovație tehnologică

România a trecut o dată prin mirajul banilor câștigați ușor și efectele întârzierilor reformelor s-au observat. Banii câștigați ușor de către stat nu i-au mai motivat pe creatorii de politici publice să fie responsabili, iar beneficiile distribuite către cetățeni i-au făcut pe aceștia să nu se mai intereseze de cum sunt obținuți banii și de sursele de creștere economică, vizibil nesustenabile. În analiza publicată în Foreign Policy România se arată că în anii 2000-2008, bugetul statului român a crescut de 3,4 ori – de la aproximativ 17 miliarde de euro în 2000 la aproximativ 47 de miliarde în 2008. Dar acești bani nu au mers de prea multe ori spre proiecte strategice.
În plus, între 2000 şi 2008 “numărul  angajaţilor la stat a crescut cu 17%, în timp ce numărul total al angajaţilor a crescut cu doar 1,3%. Mai mult, veniturile bugetarilor au crescut de 6,5 ori (ne-ajustate cu inflaţia), în timp ce veniturile tuturor angajaţilor au crescut de 5,2 ori. În felul acesta, sectorul public a ajuns să concureze cu sectorul privat – cum s-a întâmplat şi în Grecia înainte de crash –, şi pentru mulţi a devenit mai rentabil să lucreze la stat decât în mediul privat.”
Există câteva modalități pentru a ieși din spirala vicioasă a extragerii de rentă în care multe petro-state s-au afundat. În acest sens, a se observa că statele arabe producătoare de hidrocarburi au cumpărat bunăvoința și inactivitatea politică și economică a cetățenilor lor pentru multe decenii, alimentând gradual frustrări personale și inegalități sociale care au degenerat în extremism și radicalism.
Una dintre modalități este modelul norvegian, prin care cetățenii au fost încurajați cu ajutorul banilor din hidrocarburi să se educe și să inițieze activități antreprenoriale. O a doua se fundamentează pe teoria economică a progresului tehnologic și a capitalului uman, care în esență spune că ”pentru ca o ţară să aibă creştere economică sănătoasă trebuie să îşi clădească economia pe progres tehnologic endogen.” Mai departe, ”pentru a avea progres tehnologic, o ţară trebuie în primul rând să investească în oameni şi să-i încurajeze să se realizeze ca persoane şi ca profesionişti – indiferent dacă o fac în ţară sau în străinătate.”

Share.

Lasă un comentariu